Fata in
fata cu moartea unui suflet drag copilariei mele
BUFI –
lastunul plin de ambitie
Nu am avut noroc la pasari in
casa. Puisorul de gaina din copilarie mi-a murit in palma, papagalii Coco si
Bimbo au disparut, intr-o zi, din colivie, cat despre Bufi…
* * *
Intr-o zi, fratele meu mai mare navaleste in
casa cu marea surpriza: o pasare ciudata si neagra gasita pe langa liceu.
- Ce pasare mai este si asta? am intrebat cu
ochii mari de uimire.
Sa fie randunica? Nu, nu are coada in furculita.
Sa fie mierla? Nici urma de cioc rosu. Sa fie bufnita? Nici pe departe! Am pus
cu totii mana pe o carte despre pasari si, in sfarsit, am lamurit misterul: e
lastun!
Gafa de a o crede bufnita in primele minute ale
sederii sale in casa noastra i-a dat si numele, astfel incat din acel moment
incepea saptamana in care familia mea avea in grija un nou locatar: pe Bufi,
micul pui de lastun.
Era mic, un pui nu demult iesit din gaoace,
piuind jalnic, fiindu-i mereu foame. Din cauza lacomiei sale neintrerupte,
reprizele de alimentare se prelungeau si deveneau din ce in ce mai dese. Dar
pe zi ce trecea, Bufi arata din ce in ce mai puternica. Vocea i se ingrosa ca
a unei pasari adevarate, aripile I se inzdraveneau, acoperite incetul cu
incetul de pene puternice, picioarele se ridicau mai tantose. I-am gasit drept
culcus o vaza mde sticla, larga, deschisa la gura, chiar pe masa din
sufragerie, in centrul familiei si casei noastre.
Inca din prima zi Bufi s-a atasat de noi, de
“pasarile” adoptive. Ne tinea companie, ciripind vesela, bagandu-si capusorul
pe dupa guler, cautand caldura umana. Se cuibarea la urechea unuia din noi,
desfacandu-si aripile pe umar pentru a-si tine echilibrul chiar si cand ne
miscam prin casa. Adormea acolo fericita ciripind subtire pana ce ochisorii I
se inchideau. La cea mai mica miscare se trezea, ciripea intrebator,
participand la activitatile casei, apoi isi cauta o pozitie si mai comoda unde
atipea din nou la locul atat de cald si de sigur de langa gat.
Cand o hraneam, taiam bucatele mici de carne
cruda – mancarea ei preferata. Deschidea o gura imensa inghitind bucata de
mancare pe care o molfaia cu pofta, asteptand apoi sa o ia de la capat. De
lenesa ce era, nu reusisem deloc sa o facem sa manance singura. Statea in fata
farfurioarei cu ciocul lasat in jos si ciripea puternic, reclamand lipsa
noastra de responsabilitate! Dupa ce o indopam bucatica dupa bucatica, venea
momentul adapatului. Umpleam pipeta cu apa nu prea rece si dupa ce ii
deschideam ciocul intre degete, picuram cativa stropi de apa. Bufi isi revenea
din lenevie, scutura capul cu putere, improscand apa in jur. Dar chiar si cu
acest chin zilnic, repetat la nesfarsit, Bufi crescu in cateva zile de doua
ori pe cat intrase in casa noastra.
Veni ziua zborului de incercare. Alerga cu
piciorutele sale mici in jurul mesei din mijlocul camerei dupa noi, facea
cateva ture plina de avant dupa care isi salta trupul cativa centimetri de la
sol, dand repede din aripi. Alerga din nou o lungime de pista si decola iar si
iar ca un avion care nu reuseste sa se ridice de la pamant. O urmaream in
alergatura ei ametitoare in jurul mesei si observam, cu fiecare incercare, o
clipa in plus de mentinere in zbor, dand dovada de o ambitie uimitoare la un
corp atat de firav. Cand obosea, pasea incet, lenesa catre bucatarie, unde
mama continua treburile casnice. Incepea sa ciripeasca pentru a-si face
cunoscuta prezenta, pandind plina de incantare papucul mamei. Mama se oprea o
clipa, Bufi facea un salt caraghios pe papucul mamei si ateriza chiar pe
canaful alb al papucului unde se cuibarea cuminte si isi incepea motaiala.
Atenta sa nu cada de pe papuc sau sa o calce, mama pasea incet prin casa cu
pasarea pe papuc, vorbindu-I permanent pasarii care din cand in cand intarea
conversatia cu un ciripit scurt, de aprobare.
Ajunsese chiar sa raspunda la chemarile noastre.
O pierdeam pe sub mobila, dar dupa ce o strigam , aparea cu aripile desfacute,
lipite de covor, ciripind multumita de atentia pe care I-o acordam.
Bufi daduse dovada de un curaj fantastic
incercand sa se ridice singura de la sol. Se ridica putin in zbor, obosea,
cadea, dar o lua de la capat intr-un efort ce parea prea mare pentru o
creatura atat de plapanda. Singurele momente de odihna le traia pe papucul
mamei sau la gulerul unuia dintre noi.
Mandria noastra de a o fi invatat sa zboare
scapa de sub control. Nu ne puteam abtine sa nu aratam tuturor progresele lui
Bufi si pentru asta dadeam mici reprezentatii de maiestrie in fata celor care
veneau sa vada minunea. Fara sa ne gandim la efortul imens pe care il depunea
biata pasare, incepusem sa o aruncam usor in sus, obligand-o sa zboare. Facea
ocolul camerei sub privirile incantate ale spectatorilor, apoi falfaitul
aripilor inceta brusc, facand-o sa cada dur de la inaltimea tavanului. Apoi
unul din spectatori o arunca din nou privindu-I zborul speriat prin camera.
Bufi se straduia sa faca fata, dar zborul I se oprea brusc in sticla geamului.
Zgomotul ciudat al impactului nu-I facea pe copiii spectatori sa se opreasca
din jocul lor sinistru.
Zborul fortat incepea iar si iar sub rasetele
copiilor fara discernamant. Strangeam din dinti pentru a suporta cazaturile
din ce in ce mai dese ale lui Bufi, dar eram prea mica pentru a-I lua apararea
in fata baietilor de liceu care isi gasisera in biata pasare motiv de
distractie. Fiecare zbor se incheia frant de o lovitura de perete, de geam sau
de mobila, cu acelasi sunet infundat la impact. O durea. Sigur ca o durea, de
aceea pana atunci guraliva noastra Bufi tacea ore in sir ascunsa la gat,
pentru a-si odihni trupul lovit.
Distractia baietilor se sfarsi atunci cand Bufi
refuza sa-si mai deschida aripile si sa zboare. O aruncau in sus, dar ea cadea
neputincioasa, fara puterea de a mai bate din aripi. Dezamagiti de spectacolul
nereusit, baietii isi luara mingea si iesira afara, fara a privi inapoi macar
o clipa la pasarea ghemuita intr-un colt, langa o perna. Am asteptat ca usa sa
se inchida in urma lor si sa fug disperata la Bufi. Pieptul I se ridica
neincetat, iar inima ii batea mai repede decat un ceas. O mangaiam cu degetele
de-a lungul penelor cenusii si ii vedeam ochisorii tristi privindu-ma. I-am
vorbit, I-am zambit, I-am acordat toata afectiunea doar cu speranta de a o
auzi din nou gangurind ascunsa in palma mea. Dar Bufi tacea, asa cum nu mai
facuse niciodata. Respiratia incetini, pana ce pieptul abia I se mai ridica.
Capul ii cazu moale in palma mea iar aripile I se rasfransera in jur. Dar
respira. Inca respira. I-am asezat farfuria cu apa im fata, umezindu-I ciocul.
Dar nu dorea apa. Am strans-o la gat, langa guler, ascultandu-I bataile
incetinite ale inimii. Dar nu dorea joaca. Am asezat-o la soare, stand in
genunchi langa ea, rugand-o sa-si revina. Rugamintile mele se transformara in
hohote de plans, dar Bufi nu auzea tanguirile mele de copil disperat, ramas
dintr-o data singura, fata in fata cu moartea celui mai drag suflet din casa
aceea. Curand, ochii ii ramasera ficsi, fara viata. Respiratia i se opri. Am
luat-o in palma acoperind-o cu cealalta mana. Era liniste. Iar casa era
moarta...
